retrospectiva M40

Retrospectiva M40 - 2009-2014

Înaintea începerii sezonului de toamnă, atunci când voi participa la primele competiţii ca alergător în categoria M45, consider că ar fi interesantă, atât pentru mine cât şi pentru cititorii acestui blog o analiză a activităţii mele ca alergător în categoria M40, atât în ceea ce priveşte pregătirea cât şi competiţiile la care am participat. Sper ca din această scurtă analiză să rezulte anumite învăţăminte pentru cei pasionaţi de alergare, învăţăminte care să-i ajute să devină alergători mai buni şi să evite anumite greşeli!

Am intrat în categoria M40 în vara anului 2009, la mai puţin de un an de când m-am hotărât să-mi reiau pregătirea într-un mod foarte serios ca alergător masters (veteran). În aceasta perioadă, relativ scurtă de pregătire (de la sfârşitul verii 2008 până la începutul verii 2009) am reuşit un progres destul de spectaculos zic eu, şi în ceea ce priveşte pregătirea – în această privinţă am reuşit să-mi intru într-un ritm de antrenamente zilnice, efectuate în marea lor majoritate în cursul dimineţii – dar şi în ceea ce priveşte rezultatele în concursuri.

Competiţiile de sală

În această perioadă mi-am format si planul de pregătire pe sezoane competiţionale anuale, în mare planificând două sezoane competiţionale, unul în lunile de primăvară aprilie - mai şi începutul lunii iunie, iar al doilea în toamnă lunile septembrie şi octombrie în care au loc multe competiţii pe şosea şi crosuri. De asemenea în categoria M40 am participat aproape în fiecare an la competiţiile de sală, pe care însă nu le-am pregătit în mod special, ci le-am folosit mai mult ca mijloc de pregătire.

Astfel, cele mai bune rezultate din sezonul primăvară-vară al anului 2009, ultimul din cadrul categoriei M35, au fost un 39:16 la Piteşti la CN de Şosea ale Atleţilor Masters, dar şi un timp de 18:59 pe 5.000m la Campionatul Naţional de pistă. În acest prim an de pregătire am hotărât să alerg probe de până în 10.000m, deoarece încă nu aveam o condiţie fizică suficient de bună care să-mi permită să alerg şi distanţe mai lungi cu rezultate care să mă mulţumească. La antrenamente rareori alergam distanţe mai lungi de 14 km, în schimb făceam destul de des alergări repetate (bucăţi), sprinturi în deal, şi diverse alte antrenamente de intensitate, având un volum de alergări sub 300 km pe lună. Am alergat de altfel la multe crosuri populare (în acea perioadă la majoritatea acestora înscrierea fiind gratuită) pe distanţe relativ scurte între 3 şi 7 km, cu rezultate destul de bune în ceea priveşte locurile obţinute dar şi timpii efectivi.

Odată cu intrarea în categoria M40, mi-am propus imediat să particip la Balcaniada atleţilor Masters, organizată la Izmir în luna septembrie 2009, cu obiectivul de a scoate un timp de sub 18 minute pe 5.000m pe pistă. Rezultatele încurajatoare de la sfârşitul sezonului de primăvară-vară m-au ambiţionat foarte mult, astfel că am început să forţez antrenamente la o intensitate mult prea mare faţă de nivelul meu de pregătire, antrenamente care încet-încet mi-au provocat o stare de epuizare.

Iar consecinţele acestui supra-antrenament nu au întârziat să apară: la început o durere „difuză” la călcâiul piciorului drept, care în timp a devenit din ce în ce mai acută, până ce în cele din urmă a trebuit să mă limitez doar la alergări uşoare, iar aceasta chiar la sfârşitul lunii august cu doar vreo 10 zile înainte de plecarea spre Izmir.

Din păcate această durere s-a dovedit a fi foarte serioasă, doar odihna, unguentele şi anti-inflamatoarele nereuşind s-o atenueze; dimpotrivă, de la o zi la alta, durerea devenea mai puternică, astfel că deşi am făcut împreună cu Teolici deplasarea la Izmir, nu am participat la Balcaniadă din cauza acestei dureri. De altfel în acea vacanţă chiar şi mersul îmi provoca dureri destul de mari!

Dupa antrenament in parcul Tineretului alaturi de Cristi si Mihai

Aş vrea neapărat să fac o remarcă aici: dincolo de supra-antrenament, eu consider că această accidentare a fost cauzată în mare măsură şi de utilizarea unor pantofi de alergare minimalişti; curentul minimalist abia apăruse în acea vreme, şi ca orice lucru nou avea o mare putere de atracţie asupra multor alergători. Astfel şi mi-am zis să-mi cumpăr o pereche de pantofi de alergare minimalişti pentru a fi mai rapid în alergare, neţinând cont că rapiditatea mai mare în alergare cu astfel de pantofi era obţinută în dauna atenuării impactului şi a protecţiei articulaţiilor implicit.

Şi astfel în primul an din categoria M40 mai mult m-am chinuit decât m-am pregătit, durerea cronicizându-se la un nivel destul de ridicat. Nu au avut efect nici medicamentele pentru oase, nici anti-inflamatoarele, nici tot felul de unguente, nici tratamentul la medici sportivi de specialitate şi tot felul de fizioterapii.

Nu mă pot opri să nu remarc în ceea ce-i priveşte pe aceşti „medici” sportivi, totala lor incompetenţă, dispreţul şi dezinteresul faţă de pacienţi şi lăcomia lor comună cu cea a confraţilor medici în alte specialităţi. Deşi am avut o radiografie de calitate, tot mă trimiteau sa-mi fac alta, unii spuneau ca e un „cioc” la călcâi foarte dezvoltat, alţii ca nici gând, nu se vede nici un cioc, dar fiecare avea grijă să-mi prescrie un tratament scump - desigur în cabinetului lui! Culmea ipocriziei şi a lăcomiei mi-a fost dată de tratamentul unui medic, care se mai şi lăuda că este specialistul echipei naţionale de rugby, care după 3 şedinţe de tratament cu unde de şoc, al căror cost a fost cam de 7 milioane de lei în anul 2011, şi care n-au avut nici un rezultat, mi-a spus zâmbind că am avut un „comportament atipic” în cadrul şedinţelor deoarece ar fi trebuit să mă doară să mă urc pe pereţi, iar eu nu simţeam nimic! Să mai precizez şi faptul că nici unul dintre aceşti „specialişti” nu a catadicsit să se uite propriu-zis la piciorul meu, sau să-mi studieze puţin mecanica mişcării sau ceva care să-mi indice totuşi că mă consideră un caz particular, nu un prost care a venit să le aducă bani,  ci doar aruncau o privire radiografiei, după care-mi recomandau, în funcţie de interesul lor financiar, un anumit tratament care de care mai scump!

Astfel că un prim sfat al meu către alergătorii care vor citi aceste rânduri ar fi să se documenteze cât mai mult pe net şi pe cât posibil să evite consultaţiile de „specialitate” – în măsura în care nu este totuşi vorba de o afecţiune mai gravă ce nu poate fi tratată fără personal medical…
În general medicii sportivi prescriu pauză şi tot felul de anti-inflamatoare (ibuprofen, diclofenac etc) pentru orice mică durere, astfel încât dacă ne-am luat după ei mai mult am sta decât ne-am antrena! Ca alergători trebuie să ne dezvoltăm un „simţ” care să ne indice când putem continua antrenamentele la o intensitate mai scăzută chiar cu anumite dureri şi când se impune să facem pauză...

Ce am făcut eu în această situaţie? Văzând că nici medicii, nici medicamentele nu dau practic nici un rezultat, am renunţat la ambele, şi m-am antrenat cât am putut şi eu, în general numai alergări uşoare cu dureri destul de mari… Am observat însă că pauza nu mă ajuta cu nimic, dimpotrivă, după câteva zile de pauză aveam călcâiul şi mai înţepenit, aşa că am preferat să fac alergări uşoare în continuare.

În 2010 nu am concurat decât foarte puţin, în perioadele în care durerile cedau oarecum de la sine într-o anumită măsură, dar rezultatele au fost mult mai slabe decât cu un an în urmă. Ţin minte că la Piteşti, unde cu un an în urmă obţinusem un timp foarte bun de 39:16, am scos foarte greu un timp cu peste 2 minute mai slab, 41:50! Mi s-a întâmplat chiar să abandonez din cauza durerii pe la crosurile populare mai scurte la care am mai încercat să alerg…

Alături de Teolici la Berlin pe Stadionul Olimpic după terminarea cursei de 10k!

O experienţă foarte interesantă şi frumoasă din mai multe puncte de vedere, a reprezentat-o participarea pentru doi ani consecutiv (2010 şi 2011) la importanta competiţie internaţională de la Berlin, BigBerlin 25, în proba de 10 km. Am avut şi eu astfel şansa să particip împreună cu Teolici la o competiţie mondială de prim rang – în 2010 au fost stabilite aici recorduri mondiale atât la masculin cât şi la feminin în proba de 25 km – să concurez alături de unii dintre cei mai buni alergători din lume, să văd o organizare perfectă a unei competiţii cu un număr de peste 10.000 de alergători, începând cu înscrierea şi plata online, continuând cu ridicarea kitului de concurs, organizarea startului şi a sosirii (sosirea a avut loc pe pista albastră a celebrului stadion Olimpic din Berlin!), primirea medaliei personalizate, şi în final evacuarea organizată fără nici un fel de aglomeraţie a participanţilor de la stadionul Olimpic din Berlin. Puteţi citi şi pe acest blog o relatare a participării mele la această frumoasă competiţie

Frumoasa statiune Lepsa

Pe timpul verii anului 2011 durerile s-au accentuat, ajunsesem sa nu mai pot face decât alergări ușoare de maximum 10 km. În toamnă, am plecat cu Teolici în cantonament în frumosul sat de vacanţă Lepşa din Vrancea, o zonă extraordinară pentru antrenamente, iar acolo am simţit că durerile încep să cedeze, astfel încât am reuşit să fac antrenamente de aproape 120 min de alergare. În ultimele zile ale mini-vacanţei noastre mi-a trecut prin minte ideea de a concura în proba de semi-maraton a Maratonului Bucureştiului, mai ales că alergătorii masters beneficiau de înscriere gratuită, iar kitul de concurs conţinea între altele şi un tricou de alergare de foarte bună calitate de la Adidas. Teolici a fost încântată şi m-a încurajat foarte mult să alerg, chiar dacă noi ne întorceam vineri în Bucureşti iar concursul avea loc duminică.

M-am înscris aşadar în proba de 21 km a Maratonului Bucureştiului, cu gândul că voi face un antrenament în continuarea celor de la Lepşa, având în vedere că în acea săptămână deja avusesem un volum de aproape 100 km, e adevărat la o intensitate medie.  Vremea a fost excelentă de alergare, înnorat şi răcoare afară, fără ploaie însă. Am venit la start cu gândul să-mi fac cursa fără nici un obiectiv special, sperând totuşi la un timp de sub 1h40.

Spre surprinderea mea, în acea zi durerile au fost aproape inexistente, m-am simţit foarte în tonus, fără nici o urmă de oboseală în urma antrenamentelor de la Lepşa, şi am scos un timp foarte bun pentru mine, 1h33:30 pe 21 km, în condiţiile în care traseul în acel an a constat în două ture al căror traseu urca şi dealul Casei Poporului, deci mult mai dificil decât traseul aproape plat din prezent (din 2012 a fost scos acest deal din traseu din motive comerciale, pentru a se obţine timpi mai buni).

Acest concurs a fost pentru mine efectiv un balon de oxigen, am început din nou să simt dorinţa şi plăcerea de a concura, mi-am recăpătat încrederea că pot continua practicarea alergării. În acelaşi timp a însemnat şi o altă abordare a pregătirii: mi-am dat seama că durerile de la călcâi nu-mi permit să fac antrenamentele de intensitate necesare pregătirii unor probe mai scurte cum ar fi cele de 5.000m pistă, crosuri scurte etc, astfel că mi-am propus să pregătesc proba de 21 km, considerând în acelaşi timp că proba de maraton este prea pretenţioasă pentru starea mea de sănătate şi condiţiile de antrenament.

Această revenire nu a avut loc doar în planul antrenamentelor; am început să studiez sistematic şi constant diferite cărţi de specialitate pentru a putea să-mi alcătuiesc cât mai adecvat planul de pregătire, cartea lui Jack Daniels - Daniel’s Running Formula – renumită în toată lumea alergării, constituind şi pentru mine baza pregătirii teoretice. Şi pe plan profesional m-am reorientat în urma închiderii editurii la care lucram, începând să studiez domeniul web design-ului. Iar din aceste două preocupări a rezultat si prezentul blog (www.runrares.blogspot.ro) precum şi situl oficial www.runrares.ro unde puteţi găsi articole foarte detaliate despre multiplele aspecte ale alergării de durată.

Am început, după acest concurs care a reprezentat un punct de cotitură pentru mine, să cresc progresiv volumul antrenamentelor, încercând în acelaşi timp să fac şi câteva antrenamente de intensitate, însă orice alergare sub 4 minute era destul de chinuitoare pentru mine. În toamna anului 2012 am reuşit să scot 1h33 pe o vreme câinoasă, la acelaşi Maraton al Bucureştiului, purtând în timpul cursei căciuliţă şi mănuşi, după ce cu doar o zi înainte fusese o adevărată zi de vară cu temperatura de 26 C!

Rezultatul obţinut în aceste condiţii m-a încurajat să continui să mă pregătesc pentru 21 km, iar în primăvara anului 2013 am reuşit la Cluj un concurs excelent în care am scos 1h31!

Dar cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2013 a fost o uşoară întindere musculară în luna februarie, întindere care m-a condus la descoperirea benzilor kinesio. Am studiat utilizarea şi efectele acestora pe internet, şi am început să le aplic pe călcâiul care de atâţia ani îmi făcea probleme. Efectele pot spune că au fost aproape miraculoase, în câteva luni durerea transformându-se într-o uşoară jenă, fără să mai simt înţepături la fiecare pas de alergare, aşa că încet-încet am reuşit să mă antrenez normal.

Am putut astfel mări volumul de alergare, ajungând la peste 400 km lunar, dar am reuşit şi să fac nişte intervale de intensitate, la o intensitate de 3:40 pe mie. Din păcate în toamna anului 2013 nu am putut participa la 21km în cadrul Maratonului Bucureştiului din cauza unei răceli. Însă toată iarna 2013-2014 am reuşit să mă antrenez foarte bine, reuşind în sezonul de sală să-mi fac recorduri personale atât la 1.500m cu 5:12 cât şi la 3.000m cu 11:11. Tot o răceală, m-a împiedicat să particip din nou la Semi-maratonul de la Cluj, deşi mă înscrisesem din iarnă la această competiţie.

Însă mi-am revenit în formă, şi am continuat antrenamentele fără să fi regresat prea mult, iar pe 18 mai 2014 (vezi şi relatarea acestui concurs pe blog) am reuşit într-adevăr un rezultat foarte bun pe 21 km la Semi-maratonul Petrom: 1h29:05!

Am încheiat peste o lună activitatea mea competiţională în cadrul categoriei M40 cu încă un record în proba de 5.000m la naţionalele de pistă ale atleţilor masters: 19:14!

Pe scurt, am început foarte slab şi dezamăgitor categoria M40, dar prin perseverenţă şi efort am reuşit să-mi revin, soluţia vindecării mele a „apărut” cumva de la sine, iar încercările prin care am trecut mi-au arătat drumul de urmat în viaţa mea!

Ce sfat le-aş putea da vizitatorilor blogului meu din perspectiva experienţei mele din aceşti ultimi 5 ani? În primul rând să fie foarte motivaţi, să facă tot posibilul ca eventualele necazuri din viaţa lor (şi nu mă refer doar la cele de ordin fizic) să nu le afecteze programul de pregătire şi de participare la competiţii. Pentru cei mai mulţi dintre noi, este greu ca alergarea să fie cel mai important lucru, însă chiar dacă nu este cel mai important lucru în viaţa noastră, trebuie să fie un lucru important; trebuie să ne stabilim un program de pregătire în care să ţinem seama de toate condiţiile de care dispunem pentru a ne antrena – financiare, familiale, sociale – şi să încercăm să ne abatem cât mai puţin de la acest program!

Conceperea acestui program de pregătire, la fel ca şi punerea lui în practică, necesită multă pasiune, studiu, discuţii cu alţi alergători şi cu cei apropiaţi, cunoaşterea propriilor calităţi mentale şi fizice, o căutare a sinelui şi a unui sens al vieţii noastre prin alergare!